Copiliţă fără minte

Am o calitate mare şi câteodată are un aer de defect. În multe cazuri mă ajută şi indirect îi ajută şi pe cei din jur dar sunt momente când aş vrea să nu existe. Sau şi dacă e acolo, să am pe lângă ea o doză mare de egocentrism care să compenseze excesul ei. Sunt empatică. Sunt în stare să înţeleg şi să simt şi eu la rândul meu ceea ce simte o persoană. Sau pur şi simplu să înţeleg oamenii când au o problemă. Pot face asta şi fac asta. Dar în momentul în care toată lumea are probleme, eu nu exist. Îi înţeleg şi atât. Nu contează că mă doare şi pe mine ceva. O problemă nu trece repede, e normal; nu se rezolvă lucrurile pocnind din degete. Dar ţi ciudă când ceri un lucru atât de banal, şi nici un câcat de lucru nu primeşti pentru că alţii au probleme mai mari şi nu au chef. Bine că am eu chef tot timpul să ascult şi să înţeleg. Pe mine cine plm mă înţelege? Dracu! Mi ciudă că nu am păţit-o doar o dată. Acuma, ironia vieţii mele. Eu nu cer multe şi cred că poate să îmi confirme majorit...

E duminică, sunt singură acasă, e devreme având în vedere oboseala acumulată iar împreuna cu o cafea tare şi Robbie Williams  îmi vine să plâng. De ce? Nu ştiu! Dar îmi vine. Ma uit ca o cretină la videoclipurile lui şi ascult versurile şi mă ţin. De ce naiba să plâng? Probabil vorbeşte oboseala dar, totuşi, sunt tristă, mi dor de ceva dar nu ştiu de ce anume… Cu toate astea nu mă simt rău. E ca şi cum aş fi avut nevoie de starea asta. It feels right. Nu e prima dată când o stare naşpa mă face să mă simt bine. Poate sunt bipolară (sort of). Îmi place când sunt singură acasă, de aia nici nu dorm la ora asta, mai ales că nu am mai fost de vreun an de zile. Cu toate astea, îmi lipseşte ceva… I feel so lonely… În fine… trece!