Copiliţă fără minte

Au trecut clipe, zile, perioade, ani. Vor mai trece de zeci de ori mai multe decat au trecut deja. Daca ar fi sa fac un grafic, ar semana cu un EKG al unui om cu aritmie. Indiferent de cate ori va cobori liniuta aia, va urca chiar mai sus decat a fost inainte. Nemuritoare pentru ca oricat rahat a trebuit si va mai trebui sa inghit, tot nu voi face indigestie! Nu sunt o baba sa spun ca "la vremea mea" dar daca stau sa ma gandesc, loviturile primite pana la 24 de ani au fost destul de naspa! Evident ca sunt pe lumea asta persoane care au incasat-o si mai rau de la viata dar despre treaba asta cu cine cat cum si de ce este o alta poveste. Nu pot sa concep faptul ca totul e scris undeva si ca orice ai face pe lumea asta nu conteaza pentru ca oricum se va intampla cum scrie "acolo". Daca ar fi asa, ce rost ar avea? Pentru ce sa ma mai chinui sa fac ceva daca oricum se intampla cum "trebuie". Nu contest faptul ca toate au un scop si ca indiferent ce apare...

Primii ani din viaţa mea au fost la ţară (Săcuieni) şi nici nu aveţi idee cât mă bucur. Unii copii din ziua de azi nici măcar nu ştiu că o găina are pene iar culorile naturale ale vacii sunt maro, negru şi alb. Găina nu are pungă pe ea iar vaca nu este mov. Să nu mai vorbesc de imunitate. Deşi mâncam imediat ce termina plăcintuţele de noroi, fără să mă spal neaparat pe mâini, nu am păţit în viaţa mea nimic pe cale bacteriană; nici atunci, nici acum. Nu mai ţin minte foarte multe, dar când văd vechile fotografii de pe vremea aceea, îmi revin câteva imagini. Eram o gaşcă mare de copii din aceeaşi generaţie. Diferenţe de maxim 2, 3 ani între noi. Cele mai bune prietene din vremea aceea erau două surori care locuiau chiar în casa vecină, Flavia şi Diana. La început, evident erau jocurile copilăriei. Tupu, mâţa, jocuri în noroi, bălăceala din bălţile formate de ploile alea torenţiale de vară. Ca la ţară, ce mai. Era plictisitor aici la oraş iar acolo aveam ce face. Nu exista zi să mă p...

Se spune că ceea ce nu te omoară, te face mai puternic . Dar ca acest proces să se desfăşoare trebuie să punem şi noi umărul la treabă şi chiar dacă doare să ne ridicăm în picioare şi să continuăm să mergem. Chiar dacă nu vedem nimic înainte, trebuie să mergem în continuare. Poate fi negru şi înspăimântător înainte şi poate să pară că nu duce niciunde drumul dar trebuie să ignorăm frica şi să nu ne oprim din mers. Şi când eşti urmărit cel mai bine e să te mişti. Dacă rămâi pe loc, mori! La fel e şi în viaţă... dacă rămâi blocat, eşti mort. Dacă prinzi putere şi o doză de curaj, ignori puţin ce e în jur, până se lipezeşte minte, şi mergi mai departe. Este o chestie. Atunci când simţi că nu mai poţi, eşti defapt departe de a nu mai putea. Şi de îndată ce te ridici, îţi dai seama că e aşa. Pentru că din moment ce ai reuşit să te ridici, e dovada vie că mai poţi. Logic, nu? Dacă chiar nu mai puteai, nu te ridicai. Plus de asta, atunci nu mai poţi când eşti mort ! Deci până nu mor...