Copiliţă fără minte

Aşa aiurea e când aud o melodie şi mi se pare stupidă şi ajung la concluzia că nu îmi place, o aud a doua oară fără să vreau şi cred acelaşi lucru iar apoi persoanele din jurul meu fredonează în continuu respectiva piesă molipsindu-mă şi pe mine. Înainte să îmi dau seama caut melodia să o ascult şi aflu că defapt nu e în totalitate stupidă. Momentan mă refer la Smiley şi caii lui verzi. Sunt câteva versuri bune în melodia asta. Ce e enervant, repetă de prea multe ori “cai verzi pe pereţi” iar partea de la la la mă duce cu gândul la grădiniţă, ceea ce nici nu e aşa de rău. Fiind atentă la versuri mi-am dat seama că nici nu sunt aşa aiurea, mai puţin părţile de umplutură băgate ca să rimeze versurile. Melodia te încurajează oarecum, te îndeamnă la optimism. Nu am chef acuma să fac analiză pe text dar în concluzie, nu urăsc melodia. Enjoy La la la!

Recunosc faptul că nu sunt în stare să le accept sau cel puţin nu cum ar trebui. Ori le ignor, ori acuz persoana că minte, ori reacţionez ca şi cum ar fi zis o aberaţie. Acuma mă refer la aspecte de ordin fizic (frumoasă, drăguţă etc.). E dovadă de politeţe uneori, dar când evidentul contrazice vorbele e chiar enervant. Mă lasă cu întrebarea ”Ce vrea?”, “Ce urmăreşte?”. Ştiu că nu sunt frumoasă. E clar! Frumuseţea e altfel. Nu are un pattern dar stă în instinctul nostru să recunoaştem frumosul. iar eu nu corespund. Asta e o parte, faptul că nu cred vorbele astea sau că mi se par false, forţate etc. dar de ce nu cred? Până să intru la liceu, începând cu grădiniţa, asta era problema colegilor că sunt slabă şi nu mă încadrez în normele stabilite de ei în ceea ce priveşte acceptarea în grup. Şi eram criticată pentru asta şi lumea comenta că nu m-ar vrea nimeni făcând glume proaste. Remember, guys? În fine. Atunci îi ignoram, acum că stau să mă gândesc, băh da superficiali aţi fost! În p...

Am momente când efectiv simt nevoia să plâng. Aşa din senin. Şi dacă toate merg relativ bine, ajung într-o fracţiune de secundă la o stare depresivă bruscă şi efectiv vreau să plâng. Defapt, nici nu o pot numi depresie pentru că nu e un sentiment rău doar vreau să plâng. O nevoie de descărcare. E adevărat că plâng mult şi de multe ori din prostii, aşa am fost toată viaţa. În ultimii ani însă, aşa a fost cursul evenimentelor încât plânsul să fie aproape la ordinea de zi. Niciodată nu a fost ceva rău pentru mine. Tot timpul aia susţin că plânsul este benefic, nicidecum un lucru negativ. Întradevăr ajută, te descarcă de energie. Cel puţin eu, chiar mă simt mai bine după o partidă de plâns. Acuma, partea rea. totul e ok până nu devine obişnuinţă. Spun asta pentru că am impresia că asta mi s-a întâmplat mie. Înainte, adică în ultimii ani, chiar dacă nu era un motiv rezonabil, tot exista. Acuma de când s-au calmat lucrurile, nu mai am motive şi tot simt nevoie. Efectiv vreau să plâng. Nu în...

Niciodată nu am fost genul de persoană care să spună ce are în minte, oricui, oricând. Tot timpul mi-a fost teamă de ceva. Singurul loc în care pot spune că aveam "tupeu" era în clasele 5-8 în timpul orelor. Atunci nu îmi era frică să ridic mâna pentru că ştiam că ştiu şi eram apreciată pentru asta, de către profesori. Pentru colegi eram doar o tocilară slabă şi urâtă. O ţintă uşoară pentru glume proaste. This is the ugly truth. Remember guys? În fine, poate dacă eram mai "tupeistă" şi le întorceam "favorurile" era altfel. Dar sincer, nu îmi pare rău nicio clipă. So, thanks guys! You helped a lot ! Moving on, ajunsă la liceu unde nimeni nu mă ştia, evident am încercat să schimb placa de la început. Mi-am dat şi eu seama că nu eram ok înainte, dar pentru atunci, era bine. La liceu, nu s-au schimbat multe dar am ajuns la performanţa în care să mă înţeleg cu toţi colegii. Nu în măsura de bff's dar într-atâta încât să nu ajung să am divergenţe mari c...

Stăteam şi mă gândeam la un moment dat, prin septembrie si era vorba de masca socială pe care o poartă toţi oamenii în diferitlele situaţii. Mi-am amintit atunci de un film în care la final era un monolog al personajului principal legat de acest lucru. Masca ei într-un moment al vieţii. Am căutat disperată câteva zile la rând şi nu găseam. Nu ştiam nici cum se numeşte filmul, nici actriţa, nimic. Ştiam doar cum arată actriţa pentru că seamănă nu o profă din liceu. Ieri am reuşit să îmi aduc aminte faptul că actriţa respectivă a jucat şi într-un serial numit " Make it o break it ". Este vorba despre  Chelsea Hobbs  şi despre filmul " Confessions of a Go-Go Girl ". Here it is: "I lie to everyone about everything, especially me.  I say i'm not tired when i am, i say i'm hungry when i'm not. I tell people what they want to hear, and never say what i'm actually feeling. I let the lies pile up like bricks on a wall, until i can't s...