Copiliţă fără minte

E adevărat ce se spune, şi anume, cu cât creşti, cu atât trece timpul mai repede. Nu sunt singura din an care poate confirma că aceşti 3 ani de zile au trecut extraordinar de repede. Primul semestru al primului an a fost poate cel mai lung. A fost puţin mai dificil cu un stil nou de predare, cu aşteptări de un alt nivel, cu noi oameni, atţt colegii de bănci cât şi profesorii şi multe altele. Într-o parte, eu nu văd ziua de azi ca fiind sfârşitul facultăţii având în vedere ceea ce mă aşteapta în continuare. Cu toate acestea, a fost frumos, a fost destul de reuşit având în vedere ca nu a fost nicio repetiţie, nu am ştiut ce şi cum, nimic. Ţin să menţionez că o felicit pe şefa noastră de promoţie Chichinejdi Teodora pentru modul în care şi-a ales cuvintele. A fost discursul favorit al multor persoane din sală şi a adus un adevărat zâmbet pe feţele noastre cu scurtul rezumat al materiilor predate în aceşti 3 ani de zile! Bravo şi şefei pentru organizare. Multă muncă, ajutor puţin şi eu u...

Am o calitate mare şi câteodată are un aer de defect. În multe cazuri mă ajută şi indirect îi ajută şi pe cei din jur dar sunt momente când aş vrea să nu existe. Sau şi dacă e acolo, să am pe lângă ea o doză mare de egocentrism care să compenseze excesul ei. Sunt empatică. Sunt în stare să înţeleg şi să simt şi eu la rândul meu ceea ce simte o persoană. Sau pur şi simplu să înţeleg oamenii când au o problemă. Pot face asta şi fac asta. Dar în momentul în care toată lumea are probleme, eu nu exist. Îi înţeleg şi atât. Nu contează că mă doare şi pe mine ceva. O problemă nu trece repede, e normal; nu se rezolvă lucrurile pocnind din degete. Dar ţi ciudă când ceri un lucru atât de banal, şi nici un câcat de lucru nu primeşti pentru că alţii au probleme mai mari şi nu au chef. Bine că am eu chef tot timpul să ascult şi să înţeleg. Pe mine cine plm mă înţelege? Dracu! Mi ciudă că nu am păţit-o doar o dată. Acuma, ironia vieţii mele. Eu nu cer multe şi cred că poate să îmi confirme majorit...

Primii ani din viaţa mea au fost la ţară (Săcuieni) şi nici nu aveţi idee cât mă bucur. Unii copii din ziua de azi nici măcar nu ştiu că o găina are pene iar culorile naturale ale vacii sunt maro, negru şi alb. Găina nu are pungă pe ea iar vaca nu este mov. Să nu mai vorbesc de imunitate. Deşi mâncam imediat ce termina plăcintuţele de noroi, fără să mă spal neaparat pe mâini, nu am păţit în viaţa mea nimic pe cale bacteriană; nici atunci, nici acum. Nu mai ţin minte foarte multe, dar când văd vechile fotografii de pe vremea aceea, îmi revin câteva imagini. Eram o gaşcă mare de copii din aceeaşi generaţie. Diferenţe de maxim 2, 3 ani între noi. Cele mai bune prietene din vremea aceea erau două surori care locuiau chiar în casa vecină, Flavia şi Diana. La început, evident erau jocurile copilăriei. Tupu, mâţa, jocuri în noroi, bălăceala din bălţile formate de ploile alea torenţiale de vară. Ca la ţară, ce mai. Era plictisitor aici la oraş iar acolo aveam ce face. Nu exista zi să mă p...

Am chef să mă leg de ceva, iar urmărind videoclipul de la Aura Dione pentru prima dată îmi acordă această şansă. Mi se pare stupid! Mă gândesc la 3 chestii când îl văd. Frankestein, Lady Gaga şi superficialitate. Melodia se numeşte “Friends”. Videoclipul e pe dos. “At least I got my friends”. Care prieteni? o grămadă de pantofi şi accesorii puşi grămadă într-o formă umanoidă? Frumoşi prieteni! Pur şi simplu m-a dat peste cap. Mi-a plăcut melodia, şi îmi place să o ascult. Sună bine. Dar videoclipul ăla, FAIL! din punctul meu de vedere. Legat de cele 3 chestii la care îmi trec prin minte. Lady Gaga pentru că la început o arată pe ea cu pantofii ăia ciudaţi plus, tot videoclipul este mai extravagantă. Frankestein pentru că crează după aceeaşi metodă prietenul imaginar din pantofi şi accesorii. Şi superficialitatea e inspirată de însăşi creatura digitală plasată acolo pe post de “friends”. O părere proprie şi personală… Atât!

Am ajuns acasă joi, dar m-am simţit mult prea obosită să fiu în stare de ceva (scris). Începutul a fost genial! Am mers mai repede la locul de întâlnire ca să am timp să îmi iau izolirul de la sediu. Mafi s-a dus după el pentru că eu am trecut pe la ceva magazin, dar ghici: l-a uitat! Nu ar fi fost o problema prea mare, dar cheia a lasat-o înăuntru iar lacatul l-a închis din-afară. După jumătate de oră s-a rezolvat şi asta. A venit tanti Ely. Drumul a fost criminal, fiind în construcţie din Pietroasa. Am ajuns, ne-am instalat, am luat o bere şi ne-am pus la carţi. Aşa ca de bun venit, Glăvoiu' ne-a bucurat cu o grindină. S-a liniştit şi ploaia şi ne-am plimbat până în Poiana Ponor, că aşa se obişnuieşte în prima zi. Seara la foc am cântat de a răsunat tot Glăvoiu'... am trecut pe repertoriul anilor '90, cântecelor pentru grădi şi clasa I şi altor capodopere muzicale. A doua zi (joi) Planul a fost să mergem la Cetăţile Ponorului, că aşa se obişnuieşte a doua zi. U...

Urmează al doilea Padiş şi devin tot mai nerăbdătoare. Dintre toate locurile de mers cu cortul la munte, Padiş este cel mai grozav. Nu pot concepe plictiseala dacă vremea este bună. Suntem în jur de 27 de capete, am rezolvat 2 microbuze (sau microbuse... sincer nu stiu cum e corect) şi sper să ajungem bine. Sunt un pic sceptică pentru că drumul din Pietroasa sau din Boga până în Glăvoi e groaznic. Iar dacă şoferul ne lasă într-una din cele două, scurt pe doi am belit-o. În cazul meu, 3-4 ocupă conservele şi restul mâncării. Nu e neaparat vorba de volum, dar greutatea mă omoară. În fine, să fim optimişti. Parcă văd că nu o să prea dorm la noapte... aşa e de fiecare dată. So... see ya!!

'Ajunsăi şi io pă Boi!' Acuma în 19-21 l.c. am fost pe Valea Boiului, a 'ţ'-a tentativă, în sfârşit reuşită. Doar 4 persoane, 2 corturi, 3 zile, maraton de cărţi. Am încercat să ajungem la o poiană mărişoară mai sus de cascadă, dar oile au fost un motiv să nu stăm acolo, şi am ajuns să campăm înainte de cascadă (la vreo 50 de metri, sau nici atât). Marţi, vreme bună, soare, un pic obosiţi, moleşiţi de la oboseală, am facut un mini baraj din pietre pe vale, iniţial pentru a ne putea ţine conservele şi sticlele de căldură la rece. Cum evolua treaba, a devenit un adevărat proiect ingineresc. ''Canalele'' construite ulterior, au fost numai bune pentru navigarea bărcilor şi vapoarelor din ziar. Seara vreme bună, partide de cărţi, mâncare şi somn. Miercuri, trezirea pe la 11. Pe la 1 ploaie torenţială până la ora 7 seara. Între timp, maraton de Whist şi Hearts. Distracţia serii, foc dupa ploaie cu lemne îmbibate în apă şi hârtie umedă. Noroc cu răşina şi creng...

După multă vreme, evident, am reuşit să mai ies şi eu din oraşul ăsta puturos şi gri. Totul a început în Chanson la cafea. De la Arieşeni-ul din septembrie (de care nu am adus vorba pe aici şi nu mai ştiu de ce) nu am mai ajuns pe nici unde aşa pe mai multe zile; şi sincer chiar îmi era dor sa iau o pauză de la blocuri. Ideea principală a fost să mergem cu trenul de vineri după masa până în halta Stâna de Vale, mărşăluim până la Coada Lacului (la cabană la Ralu cam la 8 km de barajul Leş). Sâmbătă să facem un traseu scurt, o plimbare până la lac, la cascadă sau orice alt loc interesant. Duminică aveam de gând să mărşăluim din nou până în Bratca (traseu pe Valea Brătcuţei). Ce s-a întâmplat defapt... Sâmbătă, a inceput conform planului până am ajuns prin Bulz de unde am dat peste nişte tipi de treaba care au zis că ne duc până în Remeţi. Foarte bine! Având în vedere că era întuneric, pe drum, nimic de văzut, frig şi ceaţă, plimbarea nu a fost atât de palpitantă pe cat credeam iniţial. A...

Ce pot spune? Vremea, ca întotdeauna, nu a ținut cu noi. La ce? Bine că a fost soare azi când am venit acasă. Vroiam noi să facem ceva trasee prin zonă, dar pe câțiva ne-a ținut în loc. Au fost dintre noi care s-au plimbat de zor până la Groapa Ruginoasă în ciuda ploii. Au prins pe acolo și zăpadă până la gât dar nu a fost nici o problemă. Pe lângă asta, totul a ieșit bine după părerea mea.

E ora 2 şi ceva şi m-am gandit în urmă cu două minute să scriu totuşi şi asta. Poate persoanele interesate care nu mă vor găsi pe messenger, mă vor căuta pe blog şi vor afla de ce lipsesc de pe "Sfântul" messenger (nu explic adjectivul pentru că mi se pare a fi evidenta prezenţa lui). Am început fără ideea de bază şi anume, plec de acasă până joi la Arieşeni, la Ralu . Dacă tot e vacanţă, să nu stau acasă. Iniţial era vorba că se merge la Damiş, dar s-au schimbat după cum se observă. Nu mai dau detalii pentru că îmi este prea somn şi trebuie să mă trezesc relativ devreme pentru o zi de vacanţă (09:30) şi pe lângă asta, lipsesc (detaliile).

I am back in town...dar aș da orice pentru măcar încă o săptămână înapoi!! Voi începe cu începutul pentru că sunt destul de multe de povestit... "Peripeţiile" au început în ziua din-aintea zile de plecare (marţi). M-a sunat Diana în jurul orei 18 să ma întrebe cum ajung în Gilău. Chiar înainte vorbisem cu Axi că ma duce cu maşina şi că porneşte la ora 7. La fel i-am zis şi Dianei, dar ajungeam prea repede... în concluzie a trebuit să găsesc o cursă mai târziu. Ca norocul, a mai fost un accelerat la 9 şi ceva dimineaţa, deci totul a fost bine. Adevărul e că eram destul de nervoasă. Nu îmi plac modificările de ultimă oră. Pe lângă asta, mai eram şi stresată că merg singură până acolo şi nici nu conosc pe NIMENI! În fine, se pare că aşa a fost mai palpitant. În tren, am prins compartiment gol, după care a intrat o moldoveancă care mi-a povestit tot drumul despre ea, cum au fost cei 7 ani în care a fost în America şi cum e băiatul cu care urma să se căsătorească. Timpul a trecut...

Moment trist pentru toţi cei care au avut şansa de a-l cunoaşte pe NORBI Nu ştiu ce aş putea spune. Îl cunosc de câţiva ani buni de zile din faţa blocului. Într-o vreme asista şi el la ritualul de deranjare a vecinilor din blocul lui, seara. În ultima vreme, însă, nici eu nu am mai stat pe la bloc fiind ocupată cu alte treburi, plecări etc. Dar la şcoala aproape zilnic îl vedeam pe coridoare. Incă nu concep că tocmail el a păţit tragedia... Un lucru ciudat legat de asta. Azi noapte, am avut un vis straniu cu un copil mic. Straniu in sensul în care, o persoana pe care o cunosc şi care vorba ceea e prea tânăr pentru aşa ceva, avea nevastă şi copil. Când am ajuns la şcoală, am auzit de la colege că un grup de fete din clasa alăturată plângeau de abia se ţineau pe picioare din cauză ca a murit un coleg. Partea stranie a fost că gandul meu, culmea, fix la el a sărit! Apoi, într-una din pauze, o colegă mi-a spus că îl cheamă Norbi. Tot părul s-a ridicat pe mine. Am rugat-o să m-il descrie. S...