Copiliţă fără minte

O persoană angajată emoţional într-o relaţie care calcă strâmb la un moment dat va spune automat că îi pare rău şi că s-a întâmplat din greşeală. Că îi pare rău şi că nu se va repeta. Ei bine, prostii. Poate că îi va părea rău dar nu a fost o greşeală, şi 90% se va repeta. Iar părerea de rău iese din faptul că a fost prins sau prinsă. Deci, practic, nu îi pare rău că a înşelat ci că a fost prins. A-ţi înşela partenerul nu este o greşeală ci o alegere. Înşeli pentru că vrei. Atâta timp cât eşti conştient, nu e o greşeală. Suferi de ceva psihic sau eşti beat de nu mai ştii de tine, ok. Dar şi dacă eşti beat, când ajungi la stadiul că nu mai ştii de tine, nici nu mai eşti în stare sa faci nimic. Deci se exclude şi asta! Nu poţi afirma că s-a întâmplat dintr-o greşeală. În timp ce ăla/aia se urcă pe tine sau invers, eşti conştient că ai o relaţie şi eşti conştient că prin ceea ce faci îl/o înşeli. Deci nu poţi spune că s-a întâmplat din greşeală. Aşa ai vrut! Nu poţi da vina nici pe cee...

Niciodată nu am fost genul de persoană care să spună ce are în minte, oricui, oricând. Tot timpul mi-a fost teamă de ceva. Singurul loc în care pot spune că aveam "tupeu" era în clasele 5-8 în timpul orelor. Atunci nu îmi era frică să ridic mâna pentru că ştiam că ştiu şi eram apreciată pentru asta, de către profesori. Pentru colegi eram doar o tocilară slabă şi urâtă. O ţintă uşoară pentru glume proaste. This is the ugly truth. Remember guys? În fine, poate dacă eram mai "tupeistă" şi le întorceam "favorurile" era altfel. Dar sincer, nu îmi pare rău nicio clipă. So, thanks guys! You helped a lot ! Moving on, ajunsă la liceu unde nimeni nu mă ştia, evident am încercat să schimb placa de la început. Mi-am dat şi eu seama că nu eram ok înainte, dar pentru atunci, era bine. La liceu, nu s-au schimbat multe dar am ajuns la performanţa în care să mă înţeleg cu toţi colegii. Nu în măsura de bff's dar într-atâta încât să nu ajung să am divergenţe mari c...