Copiliţă fără minte

Au trecut clipe, zile, perioade, ani. Vor mai trece de zeci de ori mai multe decat au trecut deja. Daca ar fi sa fac un grafic, ar semana cu un EKG al unui om cu aritmie. Indiferent de cate ori va cobori liniuta aia, va urca chiar mai sus decat a fost inainte. Nemuritoare pentru ca oricat rahat a trebuit si va mai trebui sa inghit, tot nu voi face indigestie! Nu sunt o baba sa spun ca "la vremea mea" dar daca stau sa ma gandesc, loviturile primite pana la 24 de ani au fost destul de naspa! Evident ca sunt pe lumea asta persoane care au incasat-o si mai rau de la viata dar despre treaba asta cu cine cat cum si de ce este o alta poveste. Nu pot sa concep faptul ca totul e scris undeva si ca orice ai face pe lumea asta nu conteaza pentru ca oricum se va intampla cum scrie "acolo". Daca ar fi asa, ce rost ar avea? Pentru ce sa ma mai chinui sa fac ceva daca oricum se intampla cum "trebuie". Nu contest faptul ca toate au un scop si ca indiferent ce apare...

Am căutat puţin despre treaba asta şi am observat că lumea se întreabă dacă există. Eu spun că există. În momentul în care ai o nemulţumire şi o exprimi, deja e o critică. Diferenţa e dată de modul de expunere a nemulţumirii. Una e să arunci cu nemulţumiri 99% subiective astfel încât cel care citeşte ce ai tu de spus se dă înapoi că are impresia că îl iei la bataie şi alta e să oferi un feedback util în care spui ce îţi place, menţionezi ce nu îţi convine ţie , eventual ce modificări ai face sau să vi cu un sfat util că poate tu chiar ştii mai bine despre ce este vorba. Toţi ştiu să îşi expună nemulţumirea, chiar şi eu dar cu toate astea, fac tot posibilul să şi argumentez ce mă deranjează. Gândiţi-vă altfel! Un copil face o prostie. Adultul strigă la copil şi acesta plânge. A învăţat ceva? Singurul lucru e că dacă face aia, adultul strigă şi el plânge. De ce strigă, de ce nu e bine? Nimeni nu îi explică cu ce a greşit. Important e că a greşit! Nu contează că e un copil şi habar n...

Tramvaiele sunt o sursă de informaţii şi evenimente extraordinară. De la scene de război la actualitate şi până la sfârşitul lumii, auzi şi aflii tot ce vrei şi ce nu vrei. Câmp social în care găseşti orice categorie umană sau mai puţin. Specii, sunete, mirosuri variate, uneori chiar te dau pe spate. Am auzit multe, spargeri de coduri secrete, poveşti de oameni mari ajunşi muritori de foame etc. Multe. Asta, în schimb, e premieră. Mergeam vineri seara cu tramvaiul, trebuind sa ajung în Calea Aradului, ceea ce presupune schimbarea tramvaiului. În fine, nu asta e important. În primul tramvai, 1R, era şi o ţiganca, mai tânără decât mine care vroia să ajungă şi ea în Calea Aradului dar nu ştia cum. I-am explicat, am zis că merg şi eu până acolo, nu e o problemă. Bun, ajungem la staţia de la Emanuel, şi mergem la staţia cealaltă, aşteptăm, urcăm şi pornim. Îmi zice la un moment dat că ea nu de frig tremură ci de durere. La care eu o întreb ce are. Mi-a povestit apoi că a fugit de la Matern...

Am momente când efectiv simt nevoia să plâng. Aşa din senin. Şi dacă toate merg relativ bine, ajung într-o fracţiune de secundă la o stare depresivă bruscă şi efectiv vreau să plâng. Defapt, nici nu o pot numi depresie pentru că nu e un sentiment rău doar vreau să plâng. O nevoie de descărcare. E adevărat că plâng mult şi de multe ori din prostii, aşa am fost toată viaţa. În ultimii ani însă, aşa a fost cursul evenimentelor încât plânsul să fie aproape la ordinea de zi. Niciodată nu a fost ceva rău pentru mine. Tot timpul aia susţin că plânsul este benefic, nicidecum un lucru negativ. Întradevăr ajută, te descarcă de energie. Cel puţin eu, chiar mă simt mai bine după o partidă de plâns. Acuma, partea rea. totul e ok până nu devine obişnuinţă. Spun asta pentru că am impresia că asta mi s-a întâmplat mie. Înainte, adică în ultimii ani, chiar dacă nu era un motiv rezonabil, tot exista. Acuma de când s-au calmat lucrurile, nu mai am motive şi tot simt nevoie. Efectiv vreau să plâng. Nu în...

Unii nu au aşa ceva în vocabular, alţii îl aruncă în exces. Spui că îţi pare rău dacă ai făcut ceva rău şi regreţi! Legat de părerea asta de rău, mă amuză încă şi acuma, fazele de "I'm sory" din filme. Adică X îl ucide pe Ţ după care îi trânteşte un " I'm sory !". Nu zău! Nu ştiu pe cine să dau vina. Cred că pe cel care scrie scenariul şi replicile. Problema e că nu e un caz particular ci e răspândit în prea multe filme americane. Probabil va rămâne un mister pentru că nu cred că este cineva care să mă lămurească în privinţa asta. Mai e o fază ce nu înţeleg legată de părerea de rău. Auzi pe cineva că a păţit ceva sau că nu se simte bine sau orice ar fi, negativ, replica este " îmi pare rău ". Serios? Chiar îţi pare rău? Da, poate sunt şi persoane cărora nu le place să te vadă supărat sau cu probleme, dar şi atunci, nu mi se pare la locul lui. Lumea se supără pe mine de multe ori şi mă cataloghează insensibilă pentru că atunci când aud ceva...