Nemuritoare

Au trecut clipe, zile, perioade, ani. Vor mai trece de zeci de ori mai multe decat au trecut deja. Daca ar fi sa fac un grafic, ar semana cu un EKG al unui om cu aritmie. Indiferent de cate ori va cobori liniuta aia, va urca chiar mai sus decat a fost inainte.

Nemuritoare pentru ca oricat rahat a trebuit si va mai trebui sa inghit, tot nu voi face indigestie! Nu sunt o baba sa spun ca "la vremea mea" dar daca stau sa ma gandesc, loviturile primite pana la 24 de ani au fost destul de naspa! Evident ca sunt pe lumea asta persoane care au incasat-o si mai rau de la viata dar despre treaba asta cu cine cat cum si de ce este o alta poveste.

Nu pot sa concep faptul ca totul e scris undeva si ca orice ai face pe lumea asta nu conteaza pentru ca oricum se va intampla cum scrie "acolo". Daca ar fi asa, ce rost ar avea? Pentru ce sa ma mai chinui sa fac ceva daca oricum se intampla cum "trebuie". Nu contest faptul ca toate au un scop si ca indiferent ce apare, este doar o carte noua. O citesti, ii traiesti povestea din interior, sustragi si inveti din ea ceea ce ai nevoie, o pui jos si mergi mai departe. Acea poveste te pregateste pentru urmatoarea carte. Ei bine, eu am devenit dependenta de aceste carti. Am stat si am analizat ultimii ani. Mai exact, ultimii 5 ani de zile. Evenimente peste evenimente care au dus la o transformare aproape absurda. Atat in gandire cat si in atitudine, comportament. Pesimista a devenit optimista, usor revolutionara, Nesiguranta s-a transformat in "eu pot orice". Fata din ultimul rand a inaintat spre primele randuri.

Imi pare rau nu cand vad ca altii au probleme ci atunci cand vad cum o problema nesemnificativa ii doboara pe unii. In lumea asta, indiferent cat de grava ar fi situatia, tot timpul va exista altcineva cu o problema mult mai grava. Uite inca o treaba infinita: Problemele!

Nu imi lipsesc rahaturile astea pe care cica viata ni le rezerva dar stiu ca vor continua sa apara. Ei bine, acuma am ajuns sa spun ca le astept. Ele m-au scos din anonimat si ele ma vor duce acolo unde vreau sa ajung.

Uite inca o comparatie. Ca tot imi place muntele, partea grea e cand urci muntele cu rucsacul in spate. Picioarele obosesc, ramai fara aer si incepi sa gafai, mergi tot mai incet si greu, mai faci cate o pauza sa bei apa si mergi mai departe. Pana ajungi in varf si vezi privelistea care te face sa exclami ca a meritat tot chinul. Exact asa si problema. apare, te apasa, te pune la pamant si te lasa fara aer dar tot timpul duce la o satisfactie mai mare care acopera rahatul.

Cand imi mai spune cate o persoana ca e ingrijorata, ca vrea sa ma protejeze, imi vine sa ii spun sa se uite in oglinda sa se vada pe sine si sa aiba grija de sine pentru ca eu m-am descurcat oricum mai bine decat el/ea. Am si eu demonii mei carora nu le pot da drumul. Dar nici nu vreau. Fiecare demon este o fila de jurnal, o fotografie peste care o voi citi si privi peste ani si voi zambi. Ii voi spune, uite ce mi-ai facut? Iti multumesc ca mi-ai mai oferit o treapta de urcat!

Mai vreau trepte. Mai este mult pana sus!

Imi pare rau de persoanele care se impiedica de aceste trepte si renunta. Ori raman blocati acolo jos, ori sar in gol si renunta la tot. De ce? Soarele din varf merita toata viata!

Asadar, ce urmeaza? Stiu ca de obicei nu e bine sa pui intrebarea asta, dar sunt curioasa.

Hei, tot copilita fara minte raman, indiferent cat de sus voi ajunge!