Copiliţă fără minte

Greu cu joburile în ziua de azi. Mai sunt localităţi care stau să zicem acceptabil la capitolul ăsta având în vedere că se bazează pe forţa studenţească de muncă dar Oradea nu face parte din categria asta. Aici e praf. E un paradox pe aici. Mă refer la tineri, nimeni nu te ia că nu ai experienţă dar nimeni nu se gândeşte la faptul că nu ai cum să capeţi experienţă pentru că nu ai unde pentru că nimeni nu te ia fără. E un cerc vicios. Caut şi eu de ceva vreme că la 15 ani mi-a fost prea lene să mă apuc să car tava într-o cafenea să am şi eu ceva la activ. Am ajuns la 20 de ani că nu mă mai vrea nimeni (am 21 dar şi anul trecut m-am zbătut cu treaba asta). Ei bine, Real 2 Episcopia iese puţin din tipar. Angajează personal chiar şi fără niciun fel de experienţă. Cum e de exemplu la casiere, cum sunt şi eu, două zile, adică ieri şi azi am stat pe lângă o veterană să învăţ ce şi cum. Mâine intru singură, nu în totalitate, dar nu va mai fi cineva să fie atent la ceea ce fac. Cum sunt case

Aşa aiurea e când aud o melodie şi mi se pare stupidă şi ajung la concluzia că nu îmi place, o aud a doua oară fără să vreau şi cred acelaşi lucru iar apoi persoanele din jurul meu fredonează în continuu respectiva piesă molipsindu-mă şi pe mine. Înainte să îmi dau seama caut melodia să o ascult şi aflu că defapt nu e în totalitate stupidă. Momentan mă refer la Smiley şi caii lui verzi. Sunt câteva versuri bune în melodia asta. Ce e enervant, repetă de prea multe ori “cai verzi pe pereţi” iar partea de la la la mă duce cu gândul la grădiniţă, ceea ce nici nu e aşa de rău. Fiind atentă la versuri mi-am dat seama că nici nu sunt aşa aiurea, mai puţin părţile de umplutură băgate ca să rimeze versurile. Melodia te încurajează oarecum, te îndeamnă la optimism. Nu am chef acuma să fac analiză pe text dar în concluzie, nu urăsc melodia. Enjoy La la la!

Văzusem în urmă cu câteva săptămâni pe facebook o ştire din care reieşea faptul că majoritatea reţelelor de socializare au la bază culoarea albastru deoarece această culoare crează dependenţă. În urmă cu două zile am dat peste două bloguri interesante care de asemenea aveau interfaţa dominată de albastru şi mi-am amintit de ştirea respectivă. Azi am făcut modificări de aspect pe blog dacă tot se apropie decembrie, luna zăpezii. Întradevăr, acum predomină şi aici albastru dar nu pentru a vă crea vouă dependenţă de blog ci pentru că mi se pare în ton cu atmosfera. Enjoy!

Dorinţa mea de când mă ştiu a fost să am un câine. Primii 4 ani nu a fost aşa rău că am stat la bunici iar ei îl aveau pe Dingo. Era doar cu un an mai mare ca mine dar avea statură mare şi ţin minte că îl consideram căluţ şi îl călăream. Am revenit la oraş, la bloc, gata cu animalele. Mi-am rugat părinţii pentru un căţel fie el şi unu de talie mică (chiar dacă îmi plac cei mari), dar NU! La bloc nu. Dacă locuiam la casă, aveam curte, era altceva. Deci câine nu. Apoi pe rând. Pisică nu că lasă păr şi la tati nu îi plac mâţele. Erau la moda hamsterii, nu că sunt soareci. Papagalii fac gălăgie şi mizerie. Porcuşor de Guineea nu că arata ca un poţoc. Peşti! Ăia sunt buni. Bine, bine, da nici acuma nu îi am. Mna nu contează, oricum nu ardeam să îi am. O pasiune aveam de demult şi încă am pentru animale exotice. Nu renunţ la ideea de a avea un câine dar cu un şarpe aş rupe gura târgului. Sau o şopârla (iguana, gecko etc.). Mereu mi-au plăcut animalele exotice dar au rămas la faza de fant

Am căutat puţin despre treaba asta şi am observat că lumea se întreabă dacă există. Eu spun că există. În momentul în care ai o nemulţumire şi o exprimi, deja e o critică. Diferenţa e dată de modul de expunere a nemulţumirii. Una e să arunci cu nemulţumiri 99% subiective astfel încât cel care citeşte ce ai tu de spus se dă înapoi că are impresia că îl iei la bataie şi alta e să oferi un feedback util în care spui ce îţi place, menţionezi ce nu îţi convine ţie , eventual ce modificări ai face sau să vi cu un sfat util că poate tu chiar ştii mai bine despre ce este vorba. Toţi ştiu să îşi expună nemulţumirea, chiar şi eu dar cu toate astea, fac tot posibilul să şi argumentez ce mă deranjează. Gândiţi-vă altfel! Un copil face o prostie. Adultul strigă la copil şi acesta plânge. A învăţat ceva? Singurul lucru e că dacă face aia, adultul strigă şi el plânge. De ce strigă, de ce nu e bine? Nimeni nu îi explică cu ce a greşit. Important e că a greşit! Nu contează că e un copil şi habar n

Tramvaiele sunt o sursă de informaţii şi evenimente extraordinară. De la scene de război la actualitate şi până la sfârşitul lumii, auzi şi aflii tot ce vrei şi ce nu vrei. Câmp social în care găseşti orice categorie umană sau mai puţin. Specii, sunete, mirosuri variate, uneori chiar te dau pe spate. Am auzit multe, spargeri de coduri secrete, poveşti de oameni mari ajunşi muritori de foame etc. Multe. Asta, în schimb, e premieră. Mergeam vineri seara cu tramvaiul, trebuind sa ajung în Calea Aradului, ceea ce presupune schimbarea tramvaiului. În fine, nu asta e important. În primul tramvai, 1R, era şi o ţiganca, mai tânără decât mine care vroia să ajungă şi ea în Calea Aradului dar nu ştia cum. I-am explicat, am zis că merg şi eu până acolo, nu e o problemă. Bun, ajungem la staţia de la Emanuel, şi mergem la staţia cealaltă, aşteptăm, urcăm şi pornim. Îmi zice la un moment dat că ea nu de frig tremură ci de durere. La care eu o întreb ce are. Mi-a povestit apoi că a fugit de la Matern

Recunosc faptul că nu sunt în stare să le accept sau cel puţin nu cum ar trebui. Ori le ignor, ori acuz persoana că minte, ori reacţionez ca şi cum ar fi zis o aberaţie. Acuma mă refer la aspecte de ordin fizic (frumoasă, drăguţă etc.). E dovadă de politeţe uneori, dar când evidentul contrazice vorbele e chiar enervant. Mă lasă cu întrebarea ”Ce vrea?”, “Ce urmăreşte?”. Ştiu că nu sunt frumoasă. E clar! Frumuseţea e altfel. Nu are un pattern dar stă în instinctul nostru să recunoaştem frumosul. iar eu nu corespund. Asta e o parte, faptul că nu cred vorbele astea sau că mi se par false, forţate etc. dar de ce nu cred? Până să intru la liceu, începând cu grădiniţa, asta era problema colegilor că sunt slabă şi nu mă încadrez în normele stabilite de ei în ceea ce priveşte acceptarea în grup. Şi eram criticată pentru asta şi lumea comenta că nu m-ar vrea nimeni făcând glume proaste. Remember, guys? În fine. Atunci îi ignoram, acum că stau să mă gândesc, băh da superficiali aţi fost! În p

Am chef să mă leg de ceva, iar urmărind videoclipul de la Aura Dione pentru prima dată îmi acordă această şansă. Mi se pare stupid! Mă gândesc la 3 chestii când îl văd. Frankestein, Lady Gaga şi superficialitate. Melodia se numeşte “Friends”. Videoclipul e pe dos. “At least I got my friends”. Care prieteni? o grămadă de pantofi şi accesorii puşi grămadă într-o formă umanoidă? Frumoşi prieteni! Pur şi simplu m-a dat peste cap. Mi-a plăcut melodia, şi îmi place să o ascult. Sună bine. Dar videoclipul ăla, FAIL! din punctul meu de vedere. Legat de cele 3 chestii la care îmi trec prin minte. Lady Gaga pentru că la început o arată pe ea cu pantofii ăia ciudaţi plus, tot videoclipul este mai extravagantă. Frankestein pentru că crează după aceeaşi metodă prietenul imaginar din pantofi şi accesorii. Şi superficialitatea e inspirată de însăşi creatura digitală plasată acolo pe post de “friends”. O părere proprie şi personală… Atât!

Am momente când efectiv simt nevoia să plâng. Aşa din senin. Şi dacă toate merg relativ bine, ajung într-o fracţiune de secundă la o stare depresivă bruscă şi efectiv vreau să plâng. Defapt, nici nu o pot numi depresie pentru că nu e un sentiment rău doar vreau să plâng. O nevoie de descărcare. E adevărat că plâng mult şi de multe ori din prostii, aşa am fost toată viaţa. În ultimii ani însă, aşa a fost cursul evenimentelor încât plânsul să fie aproape la ordinea de zi. Niciodată nu a fost ceva rău pentru mine. Tot timpul aia susţin că plânsul este benefic, nicidecum un lucru negativ. Întradevăr ajută, te descarcă de energie. Cel puţin eu, chiar mă simt mai bine după o partidă de plâns. Acuma, partea rea. totul e ok până nu devine obişnuinţă. Spun asta pentru că am impresia că asta mi s-a întâmplat mie. Înainte, adică în ultimii ani, chiar dacă nu era un motiv rezonabil, tot exista. Acuma de când s-au calmat lucrurile, nu mai am motive şi tot simt nevoie. Efectiv vreau să plâng. Nu în

Adaptare sau prefăcătorie ? Tu ce măşti porţi? Câte ai? De ce? Toată lumea aleargă după integrare într-un grup social sau mai multe. Toată lumea se chinuie să se integreze. Cum îşi alege lumea grupul? Unii după popularitate crezând că astfel vor ajunge şi ei asemenea, aici fiind vorba de interese alţii în funcţie de afinităţi. Desigur, omul e o fiinţă socială şi doreşte cât mai multe relaţii. Astfel doreşte să facă parte din mai multe grupuri. Dar dacă grupurile nu au similarităţi? Dacă grupurile nu se înţeleg între ele? Tu le vrei pe ambele. Ca să te accepte, trebuie să fii ca ei. Dacă sunt diametral opuse, ce faci? Nu te poţi împărţi în două. În oricare ai fii, eşti ca ei. Şi atunci care eşti tu? Cine eşti? Dar când vine vorba de mult mai multe grupuri pentru că viaţa ta e mult mai complexă. Exemplu: Grupul de acasa - familia Grupul de la job/facultate/şcoală - colegii Grupul de prieteni - aici luăm ca întreg, ca o gaşcă Grupul online - persoane cu care comunici onli

Toată lumea le are şi sunt referitoare la aspectul fizic. Nu am întâlnit persoană care să fie convinsă când spune că nu are complexe şi că e mulţumită de sine. Şi eu spun că nu mă înteresează ce zice unu şi altul, că cine mă vrea mă place aşa cum sunt şi multe altele. Ei bine, nu e aşa. Nici eu nu cred ce spun, dapoi ceilalţi. Stă în natura speciei să fim nemulţumiţi. Am rămas în schimb şocată, ieri, după o discuţie în jurul cafelei. Am aflat că din punctul ăsta de vedere nici băieţii nu sunt mai buni ca fetele. Aceleaşi nemulţumiri legate de propriul corp. Diferenţa stă în zone. Femeile vor cur şi ţâţe iar bărbaţii  pectorali şi  pătrăţele . Eu care credeam că doar fetele sunt aşa preocupate de imagine încât ignoră orice altceva dar se pare că nu. Au şi băieţii suficiente nemulţumiri la nivelul ăsta. De unde toate complexele astea? De când sunt ele? Le-au avut oamenii şi înainte? Nu ştiu istoria, vechimea, nici nu am căutat prea mult dar am o vagă impresie că de când există s

Cred că în dimineaţa asta mi-am dat seama că mi-am format o dependenţă faţă de cafea . Am început cu o jumate de ceaşca o dată pe lună, apoi au urmat cafele prin oraş, apoi am început să beau regulat dimineaţa acasă. Mă trezeam dimineaţa când era gata cafeaua şi simţeam mirosul. Chiar dacă eram picată de somn mă trezeam pentru că ştiam că voi bea cafea . Am ajuns apoi să beau, pe lângă cafeaua de dimineaţă şi eventual după-masa în oraş încă o ceaşca acasă, seara. Am intrat în spiritul sesiunilor cu învăţat de noapte. Acolo mai merge un presou de două porţii/noapte. La ora actuală, de dimineaţa până seara, este cafea în ibric. Când se goleşte ceaşca, fac refill. La fel şi mami. Faza e că nu o dau pe gât. O ceaşca de cafea mă poate ţine şi 3, 4 ore. Depinde ce fac. Azi dimineaţă când m-am trezit, nu mai era cafea . Nu am luat eu pt. că nu mă bag în portofelul altcuiva. Până s-a trezit mami şi a coborât după cafea, a trecut cam o oră jumate. Cum am băgat prima gură de cafea, parc

Lumea a fost, este şi va fi veşnic nemulţumită. Tot timpul se va sătura de ceea ce are şi va dor altceva sau, şi mai rău, doar va dori ceea ce nu are. Lăsând asta la o parte, de altceva vreau să mă leg. Lumea e într-o continuă schimbare . E logic. Evoluăm . Ajungem în anumite puncte când ne dăm seama că ceva nu e ok. Ceva nu merge bine, Nu ne simţim bine, nu ne convine situaţia în care ne aflăm. Degeaba încercăm să aflăm cum am ajuns acolo că de multe ori răspunsul este "de prost ce am fost". Unii se conformează alţii vor să se schimbe. Acuma, ce mă scoate din sărite, este chestia aia că vrei să te schimbi, dar nu faci nimic în privinţa asta. Aştepţi mană cerească, mesaj de la sfinţi, naiba ştie ce aştepţi. Imbold! Păi măi oameni buni. Imboldul ar trebui să fie însăşi dorinţa de schimbare. Acuma depinde cât de tare vrei asta. Daca vrei ceva, stai şi în cap să obţii. Dacă nu te strofoci prea tare înseamnă că nu vrei. Sau că e ok şi aşa, că te descurci cumva. Păi nu e b

Se spune că ceea ce nu te omoară, te face mai puternic . Dar ca acest proces să se desfăşoare trebuie să punem şi noi umărul la treabă şi chiar dacă doare să ne ridicăm în picioare şi să continuăm să mergem. Chiar dacă nu vedem nimic înainte, trebuie să mergem în continuare. Poate fi negru şi înspăimântător înainte şi poate să pară că nu duce niciunde drumul dar trebuie să ignorăm frica şi să nu ne oprim din mers. Şi când eşti urmărit cel mai bine e să te mişti. Dacă rămâi pe loc, mori! La fel e şi în viaţă... dacă rămâi blocat, eşti mort. Dacă prinzi putere şi o doză de curaj, ignori puţin ce e în jur, până se lipezeşte minte, şi mergi mai departe. Este o chestie. Atunci când simţi că nu mai poţi, eşti defapt departe de a nu mai putea. Şi de îndată ce te ridici, îţi dai seama că e aşa. Pentru că din moment ce ai reuşit să te ridici, e dovada vie că mai poţi. Logic, nu? Dacă chiar nu mai puteai, nu te ridicai. Plus de asta, atunci nu mai poţi când eşti mort ! Deci până nu mor

Unii nu au aşa ceva în vocabular, alţii îl aruncă în exces. Spui că îţi pare rău dacă ai făcut ceva rău şi regreţi! Legat de părerea asta de rău, mă amuză încă şi acuma, fazele de "I'm sory" din filme. Adică X îl ucide pe Ţ după care îi trânteşte un " I'm sory !". Nu zău! Nu ştiu pe cine să dau vina. Cred că pe cel care scrie scenariul şi replicile. Problema e că nu e un caz particular ci e răspândit în prea multe filme americane. Probabil va rămâne un mister pentru că nu cred că este cineva care să mă lămurească în privinţa asta. Mai e o fază ce nu înţeleg legată de părerea de rău. Auzi pe cineva că a păţit ceva sau că nu se simte bine sau orice ar fi, negativ, replica este " îmi pare rău ". Serios? Chiar îţi pare rău? Da, poate sunt şi persoane cărora nu le place să te vadă supărat sau cu probleme, dar şi atunci, nu mi se pare la locul lui. Lumea se supără pe mine de multe ori şi mă cataloghează insensibilă pentru că atunci când aud ceva

Niciodată nu am fost genul de persoană care să spună ce are în minte, oricui, oricând. Tot timpul mi-a fost teamă de ceva. Singurul loc în care pot spune că aveam "tupeu" era în clasele 5-8 în timpul orelor. Atunci nu îmi era frică să ridic mâna pentru că ştiam că ştiu şi eram apreciată pentru asta, de către profesori. Pentru colegi eram doar o tocilară slabă şi urâtă. O ţintă uşoară pentru glume proaste. This is the ugly truth. Remember guys? În fine, poate dacă eram mai "tupeistă" şi le întorceam "favorurile" era altfel. Dar sincer, nu îmi pare rău nicio clipă. So, thanks guys! You helped a lot ! Moving on, ajunsă la liceu unde nimeni nu mă ştia, evident am încercat să schimb placa de la început. Mi-am dat şi eu seama că nu eram ok înainte, dar pentru atunci, era bine. La liceu, nu s-au schimbat multe dar am ajuns la performanţa în care să mă înţeleg cu toţi colegii. Nu în măsura de bff's dar într-atâta încât să nu ajung să am divergenţe mari c

Nu am mai apucat ieri să scriu, dar numa baiuri am avut cu mijloacele de transport în comun. Dimineaţa când merg la facultate, iau tramvaiul până la capătul de linie de la Podul CFR de unde mai departe autobusul 14 care mă duce până a Universitate. La întoarcere, acelaşi traseu, invers. Bun, prima păţanie, cu tramvaiul, dimineaţa. După a doua staţie, de la piaţă, sunt 2 curbe de 90 până la următoarea staţie. La a doua curbă, o maşină care trebuia să oprească să lase tramvaiul că are prioritate, a oprit prea în faţă. Cum tramvaiul trebuia să ia curba, i-a frecat botul. Lateralul maşinii a rămas fără vopsea, capacul de la roată bucăţi pe asfalt, farul spart si colţul botului maşinii îndoit în interior ca după o mică lovitură. Nu mi-am dat seama cât de urât a ajuns maşina până nu am vazut-o pentru că în tramvai nu s-a simţit nimic. Am auzit doar "claxonul" tramvaiului şi zgomotul scos de la frecarea tramvaiului cu maşina. Când mi-am dat seama că nu mergem mai departe am

Florile sunt un simbol pozitiv. Sunt un simbol al bucuriei. Dai flori la o aniversare drept urare, dai o floare unei fete să îi transmiţi că e specială, trimiţi flori prin curier ca surpriză şi dovadă că acel cineva şi-a amintit de tine, dai o floare unui copil să îi înseninezi ziua, dai o floare mamei să îi transmiţi că e cea mai bună şi aşa mai departe. Există în schimb o zi din an când florile stărnesc durere în suflet. Sentimente de dor, absenţă, nostalgie etc. Degeaba sunt frumoase şi colorate că lumea când le priveşte îşi aminteşte de cineva drag care nu mai este şi care le lipseşte. Azi reprezintă elementul care îndrumă oamenii spre cimitire. Avertisment! Conţinut morbid. Ceea ce urmează nu este pentru cei îndureraţi care s-ar putea simţi ofensaţi dintr-un motiv sau altul!