Copiliţă fără minte

Am o calitate mare şi câteodată are un aer de defect. În multe cazuri mă ajută şi indirect îi ajută şi pe cei din jur dar sunt momente când aş vrea să nu existe. Sau şi dacă e acolo, să am pe lângă ea o doză mare de egocentrism care să compenseze excesul ei. Sunt empatică. Sunt în stare să înţeleg şi să simt şi eu la rândul meu ceea ce simte o persoană. Sau pur şi simplu să înţeleg oamenii când au o problemă. Pot face asta şi fac asta. Dar în momentul în care toată lumea are probleme, eu nu exist. Îi înţeleg şi atât. Nu contează că mă doare şi pe mine ceva. O problemă nu trece repede, e normal; nu se rezolvă lucrurile pocnind din degete. Dar ţi ciudă când ceri un lucru atât de banal, şi nici un câcat de lucru nu primeşti pentru că alţii au probleme mai mari şi nu au chef. Bine că am eu chef tot timpul să ascult şi să înţeleg. Pe mine cine plm mă înţelege? Dracu! Mi ciudă că nu am păţit-o doar o dată. Acuma, ironia vieţii mele. Eu nu cer multe şi cred că poate să îmi confirme majorit

Primii ani din viaţa mea au fost la ţară (Săcuieni) şi nici nu aveţi idee cât mă bucur. Unii copii din ziua de azi nici măcar nu ştiu că o găina are pene iar culorile naturale ale vacii sunt maro, negru şi alb. Găina nu are pungă pe ea iar vaca nu este mov. Să nu mai vorbesc de imunitate. Deşi mâncam imediat ce termina plăcintuţele de noroi, fără să mă spal neaparat pe mâini, nu am păţit în viaţa mea nimic pe cale bacteriană; nici atunci, nici acum. Nu mai ţin minte foarte multe, dar când văd vechile fotografii de pe vremea aceea, îmi revin câteva imagini. Eram o gaşcă mare de copii din aceeaşi generaţie. Diferenţe de maxim 2, 3 ani între noi. Cele mai bune prietene din vremea aceea erau două surori care locuiau chiar în casa vecină, Flavia şi Diana. La început, evident erau jocurile copilăriei. Tupu, mâţa, jocuri în noroi, bălăceala din bălţile formate de ploile alea torenţiale de vară. Ca la ţară, ce mai. Era plictisitor aici la oraş iar acolo aveam ce face. Nu exista zi să mă p

După o absenţă îndelungată de aproape 2 luni de zile, mi-am adus aminte că am şi un blog de care nu m-am mai ocupat. Motive am destule dar cel mai banal  şi penibil e că efectiv nu am avut chef. Dar mi s-a făcut dor… Nu de voi, ca oricum nu sunteţi mulţi care citiţi prostiile astea ci de scris în sine. De etalare a întunericului minţii mele şi de a-mi demonstra de fiecare dată că într-adevăr duc lipsă de talent scriitoricesc. Lăsând gluma la o parte, azi nu am nici un subiect anume, doar un intro. Ce e drept, s-au întâmplat destul de multe de la ultima mea vizită pe blog dar despre astea, nu acuma. Momentan îmi beau cafeluţa şi o iau spre facultate. În altă ordine de idei, welcome back to me! Iupii!!