Copiliţă fără minte

Partea a doua pentru că azi noapte mi-am dat seama că am menţionat doar o paralelă a problematicii. Prima era critica din exterior pentru calitatea muzicii pe care o asculţi. A doua, cea pe care o susţin şi motivul pentru care ascult orice, este faptul ca melodia pe care o ascult la un moment dat, reflecta starea în care sunt. Mai mult sau mai puţin. Spun asta pentru că de exemplu vine Gigi şi îmi spune: Ai auzit melodia aia?? E super tare! O ascult, şi da, îi dau dreptate, pot ajunge să ascult apoi genul respectiv, chiar dacă mood-ul meu nu e pe aceeaşi lungime de undă. Dar, e nou, îmi place, deci e ok. Nu exclud faptul că îmi schimbă starea de spirit. De exemplu, amus 3 zile mi-am amintit de excursia mea la mare cu grădiniţa. Ce vremuri teribile, dar ce amintire frumoasă (teribil se referă la impactul anumitor factori asupra mea pe vremea aia... poate cu altă ocazie). Având acea imagine în care stăteam pe plajă la soare, mi-am amintit ce muzică era... and I miss that music. Deci am c

O fi oare adevărat? Nu de alta, dar de când nu am mai scris aici, cred că am trecut prin toate genurile muzicale. De la cele mai de câcat melodii, până la clasicele oldies. Asta ce înseamnă oare că sunt? Nu de alta, dar pe lângă multele etichete legate de tot felul de prostii, muzica este un factor important de acceptare sau respingere într-un grup social. Nu cunosc istoria stereotipului legat de genul muzical, de când a apărut şi din ce motiv, dar ştiu că e al naibii de enervant. De exemplu: îi zici la un inteligent ca asculţi muzică comercială, spune că nu şti ce e aia muzică. Dacă la un prost îi spui că asculţi muzică clasică, zice că te dai prea deştept. Să nu mai zic de stereotipurile generale: rock-erii sunt nespălaţi şi satanişti, maneliştii sunt prosti, inculţi, ţigani şi lista poate continua. Acuma întrebarea e, cine e deşteptul şi cine e incultul. Criticul muzical sau ascultătorul. După umila mea părere, amândoi într-o oarecare măsură. Criticul muzical că îşi pierde vremea să