Nevoie de plâns

Am momente când efectiv simt nevoia să plâng. Aşa din senin. Şi dacă toate merg relativ bine, ajung într-o fracţiune de secundă la o stare depresivă bruscă şi efectiv vreau să plâng. Defapt, nici nu o pot numi depresie pentru că nu e un sentiment rău doar vreau să plâng. O nevoie de descărcare.

E adevărat că plâng mult şi de multe ori din prostii, aşa am fost toată viaţa. În ultimii ani însă, aşa a fost cursul evenimentelor încât plânsul să fie aproape la ordinea de zi. Niciodată nu a fost ceva rău pentru mine. Tot timpul aia susţin că plânsul este benefic, nicidecum un lucru negativ. Întradevăr ajută, te descarcă de energie. Cel puţin eu, chiar mă simt mai bine după o partidă de plâns.

Acuma, partea rea. totul e ok până nu devine obişnuinţă. Spun asta pentru că am impresia că asta mi s-a întâmplat mie. Înainte, adică în ultimii ani, chiar dacă nu era un motiv rezonabil, tot exista. Acuma de când s-au calmat lucrurile, nu mai am motive şi tot simt nevoie. Efectiv vreau să plâng. Nu înţeleg. Ţin în mine, evident, dar ajung în punctul în care nu mă mai pot abţine. În clipa aia, dacă cineva m-ar întreba ce am, nu aş ştii ce să îi răspund. Că nu am nimic! Nu înţeleg.

E drept, după, sunt foarte calmă, liniştită, pot spune chiar relaxată. Dar plânsul e un mod ciudat de a ajunge la starea aia.

What is wrong with me??